3. Modele de rezistenţă. 

III. Legionarismul

Decăderea voievodatelor române a dus la instaurarea suzeranităţii otomane, apoi a regimurilor fanariote, cu grave consecinţe economico- politice pentru popor. Mai mult, unele teritorii au au fost anexate altor imperii (Ardealul, Dobrogea, Bucovina, Basarabia).

Singurele realizări au rămas la nivel spiritual şi cultural (iar aici trebuie să amintim figurile lui Vasile Lupu, Constantin Brîncoveanu, a Mitropolitului Varlaam sau a altui Mitropolit, Petru Movilă).

În continuarea decăderii ţărilor române vine şi expansiunea geopolitică a Occidentului în răsăritul Europei, pe fundalul decăderii Imperiului Otoman şi al afirmării sistemului de război indirect prin revoluţii liberale.

Găsim în anul 1918 o Românie unită, întregită, dar cu picioare de lut. Duşmanii erau atît externi (Occidentul, URSS-ul, Ungaria, Bulgaria), cît şi interni: clasa politică ce slugărea intereselor străine, intelectualitatea ce era  în mare parte străină de popor, veneticii ce îşi făceau în linişte planurile de exploatare economică a poporului român.

În acele condiţii vitrege a apărut şi s-a afirmat puternic o mişcare de renaştere naţională a poporului român. Cunoscută în istorie ca Legiunea “Arhanghelul Mihail”, sau ca Mişcarea Legionară, a fost fondată şi condusă cu mînă de fier de tînărul Corneliu Zelea Codreanu, denumit ulterior de popor – Căpitanul.

Este greu să prezinţi Mişcarea Legionară printr-un singur articol, însă mă voi stărui să mă opresc la aspectele mai importante.

Spiritual, Legiunea şi-a pus ca scop, şi a reuşit în mare parte să readucă românul pe făgaşul firesc al existenţei sale – trăirea creştină. Cu mici excepţii, legionarii au fost cu toţii ortodocşi şi au reuşit să se ridice mai sus de trăirea credinţei la nivel de obicei. Unul dintre stîlpii legionarismului era credinţa neclintită în Dumnezeu. Legiunea era ca o armată duhovnicească, din care legionarul ieşea pe deplin conştient de menirea sa pămîntească de creştin.

Îi vedem pe legionari ridicînd Biserici în tabere de muncă. Îi vedem începînd activităţile lor cu rugăciuni. Îi vedem postind înainte de unele înercări sau după eşecuri. Tot pe legionari îi vedem ducînd un mod de viaţă plăcut Domnului. Pe aceeaşi legionari îi vedem răbdînd cu resemnare chinurile din temniţele comuniste. Şi tot pe legionari îi auzeai zicînd: “Sunt fericit că mor pentru Hristos…” (legionar Valeriu Gafencu)

Modul de rezistenţă legionar s-a afirmat spiritualiceşte din plin fiindcă într-atît a ridicat nivelul de trăire creştinească în rîndurile tineretului român, încît marele duhivnic Gheorghe Calciu a spus: “Ţinînd cont de cîţi martiri a dat, cred că a fost de la Dumnezeu…”

Cultural, legionarismul a venit să pună capăt degradării în care se afla societatea românească, pentru a propune o revenire la tradiţia autentică. Fără să excludă absolut orice influenţă culturală externă, Mişcarea Legionară a readus în actualitate creaţia culturală a poporului român. Cultura pe care ar fi creat-o pînă la urmă legionarismul ar fi fost una creştină, plăcută Domnului, ziditoare de suflet. Dar, chiar şi în condiţiile distrugerii fizice a legionarismului, moştenirea a rămas intactă şi aşteaptă să fie valorificată de urmaşi.

La nivel politic, legionarismul a venit să întoarcă societatea română de pe drumul greşit pe care apucase ca urmare a democraţiei. Într-un moment istoric în care accentul se punea pe aparenta luptă dintre democraţie şi comunism (fără să se ştie că ele sunt două capete ale aceleaşi monede – modernismul), Legiunea a propus o nouă formă de orînduire statală. Această nouă formă venea de peste veacuri, din vremurile în care conducătorii ţării erau aleşi dintre cei mai vrednici, aceştia avînd interesul ca să-şi îndeplinească misiunea faţă de supuşi.

Fie că vorbim de elite (aşa cum s-a exprimat Căpitanul),  sau de etnocraţie (N.Craianic) esenţa este aceeaşi. Din păcate, scurta guvernare naţional-legionară din anii 1940-1941, nu a reuşit să pună în practică ideea unui stat etnocratic, în care supuşii să îşi îndeplinească cu demnitate datoria, iar conducătorii să fie în stare de orice jertfă pentru a conduce “turma” pe calea cea dreaptă.

Social, modul de trăire legionar s-a manifestat prin apropierea dintre oameni, lucru opus dezbinării practicate de liberalism şi comunism. Este de ajuns să ne amintim că una din legile fundamentale ale cuibului spune “Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.” Dezbinarea dintre români era simţită şi în acele timpuri, fiind ca o urmare a decăderii vechiului mod de viaţă şi trăire al generaţiilor respective.

În această situaţie, Mişcarea Legionară a venit să aducă unitate la nivel social. De notat că la taberele de muncă luau parte oameni din diferite categorii sociale, începînd de la elevi pînă la funcţionari. Educaţia bună pe care au primit-o legionarii s-a manifestat şi în închisorile comuniste, acolo unde tinerii legionari dăruiau puţina lor mîncare celor mai slabi, şi chiar celor de alte convingeri politice.

Dar cum s-a manifestat rezistenţa legionară? În primul rînd, trebuie să menţionăm că legionarismul a venit ca să afirme ceva (trăirea creştină, virtuţile creştine) şi abia apoi ca să nege (democraţia, modernismul).

Reieşind din acest fapt, realizările legionare au fost mai mult ideologice, spirituale.

În primul rînd, legionarismul a fost a opus o dîrză rezitenţă secularismului spiritual cauzat de modernitate. Iar faptul că majoritatea tinerilor de atunci au ales lupta legionară, primind de multe ori cununa muceniciei, reprezintă o frumoasă victorie pentru neamul nostru. Păcat că mulţi dintre români au fost nereceptivi, şi chiar răuvoitori.

Mişcarea Legionară s-a opus pe faţă atît comunismului, cît şi democraţiei, arătînd poporului adevărata identitate a acestor sisteme politice bolnave. Din păcate duşmanul extern, ajutat de cel intern a fost mult mai puternic şi pînă la urmă România a trecut prin 45 de ani de comunism şi acum se pierde în democraţie.

Legionarismul, a avut mici tangenţe şi cu modul de rezistenţă al obştilor săteşti. Privind la unitatea şi buna organizare a cuiburilor şi a legionarilor dintr-o localitate, dar mai ales la cele frumoase 6 legi ale cuibului, gîndul ne duce deodată la o localitate sătească în care oamenii trăiesc în bună înţelegere, muncesc cu drag împreună transmiţînd mai departe tezaurul identitar primit de la înaintaşi.

Rezistenţa armată pînă la ultima suflare, element moştenit de la bravii daci şi călit în secole de lupte cu duşmanii, se găseşte şi în legionarism. Acesta este elementul care face punte de legătură cu modelul de rezistenţă medieval, al voievodatelor. Astfel, lunga luptă a Căpitanului a început în anul 1919 în pădurea Dobrina, acolo unde împreună cu alţi colegi a jurat că va apăra România de bolşevici cu arma-n mînă. În 1936, o echipă dintre cei mai buni legionari pleacă benevol pe frontul spaniol, pentru a apăra Spania de ateism. Iar o mulţime de alţi legionari au dus lupta de rezistenţă anticomunistă din munţii Carpaţi, scriind o frumoasă pagină a istoriei noastre.

Lîund în consideraţie momentul istoric aspru în care a activat, legionarismul a reuşit să ne lase un exemplu de trăire şi luptă bun de urmat. Deşi “fiind oameni au fost şi greşeli”, nu trebuie să ne împiedicăm de ele. Din tezaurul interbelic legionar avem de ales o mulţime de lucuri utile, care ne vor fi de folos în viitor.

Sursa.